Un blog fără server

Site-ul pe care îl citești e un folder de fișiere Markdown. Un script le transformă în HTML, HTML-ul ajunge pe un CDN, și cam asta e toată arhitectura. Nu există bază de date de făcut backup, nu există server de actualizat, nu există panou de administrare care să fie spart cât timp nu mă uit.

Am ajuns aici după ani în care am întreținut exact opusul.

Ce am renunțat să am

Comentarii. Cea mai mare parte din complexitatea unui blog nu vine din texte, ci din ce scriu alții sub ele. Moderare, spam, GDPR, o bază de date care trebuie să existe. Am renunțat. Dacă cineva vrea să răspundă, îmi scrie.

Statistici în timp real. Nu am nevoie să știu câți oameni citesc chiar acum. Un număr pe lună e suficient, și îl pot obține fără să pun un tracker în pagina altcuiva.

Un CMS care rulează. Editorul acestui site e HTML static: se deschide la /admin/, scrie într-un repo Git prin API-ul GitHub, și nu are niciun proces propriu care să ruleze undeva. Nu poate să pice, pentru că nu pornește niciodată.

Ce am câștigat

Versionare pe gratis — fiecare text are istoric, fiecare modificare e un commit, nimic nu se pierde. Costuri zero. Și, mai important decât ambele: nimic de patch-uit. Un site static nu are suprafață de atac în sensul obișnuit al cuvântului.

Compromisul real e că orice funcție dinamică devine o decizie separată, nu ceva ce vine din oficiu. Formulare, căutare, comentarii — fiecare cere să te uiți la ea și să întrebi dacă merită. De cele mai multe ori, nu merită.

Când n-aș face asta

Dacă ai nevoie de conturi de utilizator, de conținut care se schimbă la fiecare câteva minute, sau de zeci de autori care nu ating niciodată Git — atunci un site static e o luptă împotriva uneltei. Pentru un blog personal, e exact unealta potrivită.